Panciu si industrializarea

Oraşul Panciu şi industrializarea din anii 80

                    „A scrie despre Panciu este aidoma unei încercări de a povesti mitul Păsării Phoenix în variantă moldavă, variantă din care răzbat copitele cailor migratorilor veniţi dinspre răsărit, chemaţi de mirajul apusului şi care au lăsat în urma lor incendii, sângiuiri cumplite şi cenuşa din care pasărea minune s-a reîntrupat. Despre această localitate nu se poate scrie cu adevărat decât cu literele de foc ale dragostei şi admiraţiei.”Academician Valeriu D. Cotea.

 Panciu face parte din categoria oraşelor mici şi  este  situat în partea de nord-est a judeţului Vrancea, la altitudinea de 265 m şi la distanţă de  200 km de capitala ţării, Bucureşti şi la aproximativ 32 km de Focşani, reşedinţa judeţului. Este centrul economic şi administrativ al podgoriei cu acelaşi nume, care cuprinde şi localităţile Crucea de Jos, Crucea de Sus, Dumbrava, Neicu şi Satu Nou.

                        Istoricul Constantin C Giurescu consideră că primele dughene ale târgului Panciu, care şi-a luat numele de la un negustor sârb, trător pe aceste meleaguri, Penciu, apar în jurul anilor 1794-1799. A avut parte de o istorie zbuciumată, cunoscând repetate distrugeri. Astfel, incendiul din 1869, i-a mistuit cochetele dughene din lemn din centrul oraşului. Renăscut din propria cenuşă, cu case şi prăvălii din zid, s-a dezvoltat apoi comercial şi economic până în 1916, la începerea Marelui război, când germanii au pus stăpânire pe el. Gospodăriile au fost din nou distruse „unite toate într-o câmpie hidoasă, sfârticată de mii de tranşee şi bordele, înţepată de milioane de ţăruşi în sârmă ghimpată”. Păncenii nu s-au descurajat şi unindu-şi forţele au început să se refacă. Din păcate, în dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1940, ora 3,40, pământul s-a cutremurat cu atâta putere, încât, în mai puţin de un minut (45 sec.), oraşul a fost distrus în proporţie de 99%: „din  cele 356 de clădiri, case de cărămidă, au rămas în picioare numai 4”(prof. Adafini Mihai). Reconstrucţia oraşului s-a făcut după cel de-al doilea război mondial, între 1956-1968, când Panciu a fost reşedinţă de raion, dar continua să aibă aspectul unei comune. Dezvoltarea oraşului s-a făcut într-un ritm alert la începutul anilor ’80, odată cu construirea Întreprinderii de tricotaje.

Combinatul de vinificatie

 „Noua linie de contur în personalitatea oraşului dintre vii a fost trasă cu mâna sigură a politicii de industrializare socialistă, de repartizare judicioasă a forţelor de producţie pe întreg cuprinsul ţării (articolul „Oameni la întîia semnătură industrială Fabricat la Panciu” semnat de Ovidiu Butuc, ziarul Milcovul, nr.1915 din 3 iulie 1982). 

Industrializarea a fost considerată de regimul comunist ca o soluţie de a depăşi starea de înapoiere în care continuau să fie unele zone ale ţării. Astfel, începând cu cincinalul 1976-1980 procesul de industrializare a fost accelerat şi a vizat şi zonele care erau deficitare în acest sens. Zona Vrancei, făcea parte din această categorie. Pe atunci, în judeţ, erau puţine obiective industriale, majoritatea concentrate în municipiul  Focşani. 

Astfel, în 1982, în Panciu, oraşul cu o tradiţie şi o vocaţie viticolă puternică, intra în funcţiune cea mai tânără şi mai puternică unitate industrială din oraş, Întreprinderea de tricotaje. Aşezată lângă Combinatul de vinificaţie a Întreprinderii Agricole de  Stat, trebuia să contribuie la crearea noii zone industriale a oraşului. 

Strada libertatii in anii '80

Astfel oraşul, din acel moment, a cunoscut o dezvoltare evidentă în plan economic social: au fost absorbită forţa de muncă excedentară din zonă, în special femei, a permis multor fii ai comunităţii, care lucrau în alte zone ale ţării să revină acasă,  a cunoscut un proces de urbanizare accelerat, comunitatea a resimţit  o bunăstare relativă.

Paradoxal, perioada 1976-1989 care marchează declinul şi criza profundă a sistemului comunist, este percepută la nivelul comunităţii locale ca o perioadă de dezvoltare economică şi socială. A fost inaugurat cu mare fast şi un magazin universal cu două etaje, care, din păcate, a funcţionat puţin timp. Oameni care până atunci abia supravieţuiau din cauza lipsei de locuri de muncă şi-au putut întregi bugetul familiei. Aveau acum un salariu şi, cei tineri primeau locuinţă la bloc, unde condiţiile de viaţă erau superioare celor de la ţară. Abia spre sfârşitul perioadei criza a fost resimţită aici. 

Destinul oraşului nostru din ultimii 30  de ani s-a împletit organic cu cel al Întreprinderii de tricotaţe. A înflorit şi s-a dezvoltat odată cu ea şi a decăzut împreună cu ea. Astăzi, din păcate separat, şi oraşul şi ce a mai rămas din fabrică încearcă să-şi găsească drumul.